Doi copii si ne iubeam?
Cred ca eram clasa a 8 a cand s-a produs prima mea relatie de lunga durata. Aveam un prieten si ma intalneam cu el mai mult decat ma intalneam cu alti baieti si ieseam cu el si in alta parte decat la scoala. Nu stiu exact ce ne adusese impreuna. Intotdeauna m-am considerat indragostita de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui si intotdeauna am avut un sentiment negativ fatza de gasca lui de prieteni. Dar eram impreuna iar el strabatea jumatate de Bucuresti ca sa iasa cu mine sa stam pe banci in parcul de langa blocul meu. Intotdeuna mi-a placut sa calatoresc, drept urmare pana la scoala care era in drumul taberei si casa care era la unirea faceam de multe ori si 45 de min tzinand cont ca nu-mi complicam viatza cu metroul. Prietenul meu, Alex, un brunet cu ochii extrem de verzi calatorea si el pentru mine.
Mi-o amintesc in aceea perioada pe mama, care nu parerea deranjata sau ingrijorata de natura relatiei mele cu Alex spre deosebire de grijile ei de azi in legatura cu orice relatie 
, ea spunea ca e o relatie mai serioasa dar nu sunt indragostita (vorbea cu prietenele hahaha)
Eu cu Alex, nici nu-mi amintesc prea bine, stateam ore intregi pe banci in parc si vorbeam, probabil vorbeam nimicuri si prostii dar important pentru noi era ca le vorbim impreuna. Ne sarutam in vazul lumii desi aveam doar 14 ani si consideram acest lucru extrem (sa nu comparam cu ce inseamna sa ai 14 ani in 2007). Ne-am despartit cand am intrat la liceu desi initial alesesem acelasi liceu, eu intotdeuna mi-am dorit si fluturii.
Am cateva amintiri de la el, cand a plecat la mare mi-a trimis niste carti postale in care imi scria ca ma iubeste si ii e dor de mine. Atat de simplu si patetic s-a rezumat o dragoste de copilasi in niste cuvinte scrise pe cartoane colorate ce le putea citi oricine. A venit Posta!!!
Oricum consider ca la acei 14 ani cu acea relatie de 5 luni am reusit sa am incredere in mine fara sa ma mai simt ratzusca cea urata… Dragostea de copil e frumoasa si atunci cand moare
dilEMA a zis,
februarie 14, 2008 la 3:07 pm
ca-n japonia. cu maşini tunate.
Dascalul a zis,
iunie 11, 2008 la 7:38 am
Reîntors
Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!
Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci…
Era a noastră… Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?…
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc…
Când mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata… Ştii-l tu?…
Şi mama sta sfârşită-n glas…
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop…
Bătrâne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne…
Dar ostenit odat’ privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!…
…Şi m-am întors, stăpâne-al meu!…
Dar casa noastră nu mai este…
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort…
Cum s-a schimbat de-atuncea satul…
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul…
Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…
Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
Ne-aveam atât de bine noi…
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta, bătrâne crai!