Fran]a, dimanche 22 juin 2008

A ruginit cocosul de pe casa.
Nu-l mai aud cîntînd cu veselie.
Azi scîrtîie si-un gust amar îmi lasa,
|n sufletu-mi bolnav de reverie.

Cînd stralucea, iluminat soare,
Mii de culori el risipea pe cer!
Azi scîttîie si-mi pare ca îl doare
Şi sufletul întepenit de ger!

De ce mi-o fi acuma mila, oare,
De-acest cocos de tabla ruginita -
Şi jupuit în timp si de culoare-
De parca chiar mi-as plînge vreo iubita?!

O, cîte-au fost, s-au risipit ca fumul,
Trecînd prin viata mea, amagitoare,
Dar mi-a ramas în suflet doar parfumul
Esentei lor de floare visatoare.

Iar scîrî]îie saracul si ma doare
Triste]ea lui de pasare ranita…
Chiar de-ar fi viu, n-ar mai putea sa zboare…
Şi nici eu nu mai am nici o iubita…

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur…

Mă văd în pragul zilelor mai bune…
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.